Păduri și alți demoni

Am sperat totuși că măcar visele sunt ale mele. Că măcar alea 4 ore de somn zilnice vor fi despre mine și despre demonii mei, nu despre ea. însă ea mi le-a acaparat până și pe alea. Speram, naiv, că dacă tot o găsesc peste tot în lumea asta, de la senzația de frig la chipurile și mirosurile din metrou, măcar acolo ar fi fost absentă. Dar nu, până și acolo era. și doamne, cât de rar o visam înainte. Vă rog, frustrări, întoarceți-vă. Nu mă trezesc niciodată atât de bine ca după o bătălie cu eterna-mi impotență față de imposibilitatea schimbării realității. Nu o mai lăsați să intre. Măcar alea 4 ore să fie dedicate încercării de a răspunde unor întrebări mai mari, că deja mă scald 20 de ore pe zi în haznaua umană.

            Și doamne, cât de puțin o visam înainte. Era atât de plăcut să am măcar alea 4 ore pentru mine... dar nu, până și pădurea aia întunecată care mă înghite și lasă fără aer se oprește în fața ta, aproape făcând și o plecăciune acestei regină a durerii absente. Iar eu ca un bou mă uit cum tocmai mi-ai futut până și cel mai personal și sincer sentiment pe care îl poate avea cineva, frica, și îl înlocuiești cu...cu tine. Cu pistruii ăia pe care îi văd când mă uit în microscop căutând pizda mă-sii de incluziuni lipidice. și vocea ta din spate ce-mi spune ”ai mei sunt!” și când mă întorc nu mai ești. Doar vocea înaltă care continuă ”sunt doar în capul tău, Răzvan. Ești un prost. Nu te mai vreau. Cum aș putea să te mai vreau? Nu ești destul. Trebuie mai mult. și mai mult. și mai mult.” –ce mai mult? O întreb. – totul. îmi răspunde.

            Nu te urăsc, să știi. Nu cred, cel puțin. Sunt mult prea cool să urăsc, sau cel puțin așa cred. E doar că am avut o zi mai proastă. Mi-a spus azi cineva că poate este karma care îmi face feste, plătindu-mi cu aceeași monedă toate suferințele pe care le-am cauzat de-a lungul timpului diferitelor persoane. Este destul de probabil, de-asta o iau cât se poate de ușor, situația. Asta și pentru că nu cred in karma, cred în ”căcaturi se întâmplă și ai avut doar ghinionul să te aflii pe partea proastă”. știi cum e, violul depinde tot timpul de care parte a pulii te afli.

            Cred că mă îndrăgostesc prea repede. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori înainte și tot timpul am ieșit într-un fel șifonat, că am fost eu cel părăsit sau nu. De fiecare dată a fost ceva, lăsat acolo. Un cuvânt nespus la timpul lui, un sentiment neîmpărtășit, un ”of” cum se zice în bătrâni. Dar nah, încerc să fiu ok cu asta. Nu poți avea tot timpul ceea ce-ți doresti, dar dacă încerci destul de mult s-ar putea să găsești ceea ce ai nevoie.

            Ce e tare că în vis m-ai mai părăsit o dată, just to be sure. Doar că de data asta eram pe un yaht în mijlocul unei parcari, iar după ce ai făcut-o, te-ai aruncat în cap în asfalt. Valurile asfaltului au lovit barca de la aruncarea ta iar eu m-am udat de asfalt. A fost totuși o despărțire epică. Mi-am aprins o țigară și am dat foc la o mașină. Mi-am zis că pe nimeni nu deranjeaza în vis dacă îmi vărs nervii pe cineva care oricum face the walk of shame dimineața.

            O parte bună însă, este faptul că m-am reapucat de scris, și pentru asta îți mulțumesc. O să mă țină până la următoarea muza.

            

toamna-iarna

Deci esti tu care ai niste numere in fata. Tu observator. 4:2 . simplu, doi. 1:2 : simplu, 0,5. 1:3. adica 0,33333333(la nesfarsit 3) uri.

Da ia fii atent ce ti se intampla dupa.

Radical din 2. si dai si te apuci sa faci calcule. Si iti dai seama in sfarsit ca nu are nicio noima.

Poti sa mergi la infinit si tot nu ii vei ajunge la capat. Ai ajuns la sfarsitul corzii tale. Modul tau de a vedea lumea nu este filozofia buna,daca nu reusesti sa rezolvi un simplu radical din 2. deci sa-ti explic

Tu stai si faci din numere si patternuri filosofia de viata. Pt ca matematica nu-i nimic altceva decat un mod de a-ti explica lumea. Si acela este cel al patternului. Ca exista o stransa relatie intre puncte. Si voi va luati angajarea de a o explica prin numere si matematica. Bun. Primele incercari sunt grandioase, intr-adevar.dar dai de numerele irationale. De ce pula mea se numesc irationale? Simplu, pt ca nu urmesc patternul ratiunii. Pe ele le aproximezi la a doua cifra dar niciodata nu-i vei vedea sfarsitul. E ca un futut de sarpe care arata a infinit. A un nenoricit pe care nu putem sa-l cuprindem. Horror vacui, in pula mea. E acolo departe si nu poti sa-i vezi sfarsitul.

mi-am adus brusc aminte de o zi de toamna. Era o zi de octombrie tarzie. Era frig. Era frig de octombrie. Bantul batea un pic iar frunzele deja erau maronii, cele putine care mai ramasesera. Cred ca o zi mai frumoasa ca aceea nu a existat niciodata. Bucurestiul este atat de frumos toamna. Friguros si umed, cat sa te tina in priza sa faci multe lucruri si sa-ti puna un zambet pe buze in acelasi timp. Nu, ziua aceea chiar a fost cea mai tare din viata mea. Iar Ea era atat de frumoasa. Nu ma intreba particularele. O divinizam in momentul ala. Putea sa fie si in zdrente ca tot mi s-ar fi parut o zeita. Dar nu, chiar era superba. Forma un tablou perfect. Cel putin in capul meu. Ne-am asezat pe un ponton in herastrau si am rulat un cui. Am vorbit despre nimicuri, cu voci nesigure si tremurande. Parca eram amandoi la prima intalnire. Cu cel mai bun prieten. Ala sau aia caruia ii stiai toate calitatile si toate defectele. Toate frustrarile si secretele cele mai ascunse dar si sinceritatea pusa in orice face cu placere. Ti-ai petrecut atat de mult cu acea persoana incat, cel putin aparent, nu mai sunt secrete intre voi. Bullshit, mai sunt, o sa vi le descoperiti cu timpu. Oricum da, eram la prima intalnire. A fost fabulos. Nu ma mai simtisem asa din clasa a 9. exact, din clasa a 9a. Am fumat cuiul si am dat o tura herastraului vreo 4-5 ore. Habar n-am cum a trecut timpu. Parca o vedeam pentru prima oara si nu mi-as mai fi dezlipit privirea de pe zambetul ei proaspat redescoperit. Imi fusese probabil foarte dor de ea. In ciuda faptului ca imi jurasem ca nu o voi mai revedea. Dar ura si furia trec repede....cel putin pe planeta mea. Simteam ca si ei ii fusese. Era ud peste tot. Nu puteam sa ne asezam nici jos sa ne odihnim. Asa ca am mers. Si am mers. Biciclisti treceau pe langa noi, in rest eram aproape singuri. Nu-mi mai aduc aminte daca am sarutat-o. Probabil nu. Acum, privind din afara, imi spun ca am fost prost ca nu am sarutat-o. era decorul perfect. Lasa, o sa-ti versi frustrarea facand filme.  Mananc cacat. A fost perfect. Totul. A fost un desen de Degas, prieteni. O capodopera a existentei mele. Caruia nu i se vad detaliile de aproape. In schimb care daca faci un pas in spate, vei vedea spectacolul creatiei umane desvelindu-se in fata ta.

            - ma bucur sa te vad, sa stii.

            Ii zambesc aproape resemnat: si eu ma bucur.

Incearca un zambet foarte nesigur. Are ticul de a se uita in jos pt o secunda si de a zice mult mmmmm, precum un copil prins asupra faptei, atunci cand nu e sigura de ce zice sau face. Ma priveste timp de cateva secunde fara sa scoata nicio vorba. “jeeez, e razvan. Calmeaza-te, nu fii dobitoaca” cu  curajul si naturaletea redobandita ma imbratiseaza. Tot timpul m-au speriat dar in acelasi timp mi-au placut aceste izbucniri de afectiune ale ei. Era foarte calda la atingere. Isi lipeste capul de pieptul meu si inchide ochii, ca si cand ar fi cautat un pic de protectie. De ce-mi dau cu parerea? Si atunci ma intrebam asta. Poate pentru ca asa am simtit. Stiu, tind sa dau intr-o foarte mare schizofrenie. Dar incerc sa ma controlez. Am facut asta pt ca am simtit. Nu mi-am dat cu parerea ci am spus ce am simtit.

            Cred ca mi-a fost dor de tine, ii spun.

            Si mie, si imi pune acelasi zambet care l-am vazut in prima zi cand am cunoscut-o.

De aici mi s-a taiat filmu.

Doua zile mai tarziu ne-am vazut si am facut dragoste ca atunci cand eram tineri. Trei zile mai tarziu ne-am futut animalic. Patru zile mai tarziu a plecat. Nu am mai sunat-o si nici ea. Ajunsesem deja sa ne iritam si sa ne aducem aminte cacaturi frustrante. A plecat si nu mi-a parut rau. Nu ne-am mai vazut timp de vre-o luna. M-am indragostit intre timp. Ea a aflat si s-a enervat. Si asa a reinceput calvarul. O mare mizerie.

Dar daca ma intreb daca a meritat? Fuck it. Tot. Mai ales ziua aia. Face cat o viata intreaga fara. E ca sic and as fi eu fara tine. Sau tu fara mine. Te-ai putea imagina azi fara amprenta mea? Ca eu sigur nu m-as imagina fara a ta.

Asa ca da, adu-ti aminte de ea, muisto. Si zambeste, ca a fost chiar tare.

Ave

M-am trezit în dimineața aceea cu soarele bătrân de noiembrie care își arunca razele slabe pe fața mea.am încercat mai întâi să-i rezist dar nu am reușit prea mult. Din camera de alături răsunau notele tari al unui pian.

            m-am ridicat și m-am dus la fereastră. S-ar fi părut că eram în cartierul Uranus, sau oricum, ce mai rămăsese din el, după aspectul străzii înguste și a caselor construite la începutul secolului XX. Castanii ce umpleau și vara ofereau atât de dorita umbră străzii, deja își lăsau frunzele arămii și roșii libere în bătaia vântului.

            Am găsit un pachet de kent pe noptiera de lângă pat și mi-am aprins o țigară continuând să contemplu peisajul de afară. Era marți dar putea foarte bine să fie duminică, cu siguranță acolo timpul nu conta niciodată. Am deschis geamul și am lăsat vântul să intre în cameră. La atingerea lui mi s-a făcut pielea de găină și am decis că e o idee mai bună să mă întorc la căminul care m-a primit cu brațele deschise.

            - this may very well be the time of our lives – continua să-mi răsune în cap cuvintele pe care mi le spusese cu voluptate pe treptele acelei biserici cu o noapte înainte. Cuvintele pe care mi le repetase apoi pe patul de frunze între un geamăt înfundat și altul, între un orgasm și altul. Ajunsesem aproape să o cred. Căcat, ăsta chiar ar putea fi apogeul nostru. Vărful pe care lumea asta îl va atinge va fi prin noi. Acum. În dimineața asta și-n seara de ieri și, poate, în ziua de maine.

            Am stins țigara și m-am îndreptat spre resutl casei. Notele pianului se amestecau în ceea ce mi se părea a fi începutul Ave Maria lui Schubert. Vocea ce a urmat m-a asigurat că aveam dreptate. Am pășit cu grijă să nu deranjez acest înger cu țâțe din ruga indreptată către Creatorul care cu atât de multă măiestrie o plămăduise. Din dormitor am trecut într-un hol îngust și întunecat. Din una din camerele pe pe partea dreaptă se întindea până pe peretele opus raza obosită de soare. M-am apropiat încet și am privit înauntru. Era o camera foarte mare și foarte înaltă. Iar în mijloc, în fața pianului era ea. și acum nu mai știu ce să mai zic. Cum nu există cuvinte să-l definești pe dumnezeu, nu există cuvinte să descri manifestările lui. Era întruchiparea perfecțiunii. Dacă nici ei nu îi sunt ascultate rugile, mi-am zis, nu știu cui îi sunt. Aveam impresia că o cohortă de îngeri urma să coboare din cer pentru a o apăra de privirile indiscrete ale muritorilor de rând ca mine. Ascultă, tu, Fecioară între fecioare, pe această fecioară care cu o noapte în urmă ar fi făcut prin simpla prezență până și pe cel mai sfânt om să păcătuiască. M-am apropiat de ea sorbind fiecare notă și fiecare mișcare a ei. Mă droga cu cel mai puternic drog și ducea undeva departe unde nu ne este dat să ajungem decât foarte rar. I-am cuprins buclele blonde ce străluceau de aur în soarele de atunci și mi-am plimbat degetele pe claviculele și sânii goi. În acel moment ruga își atingea apogeul. O fecioară, ascultă rugăciunea unei fecioare! M-am așezat lângă ea și mi-am coborât mâna de pe sâni între picioarele ei. Era udă. Era udă și tocmai ce futea cea mai tare rugăciune din istoria rugăciunilor. Am continuat să fac ce-i place iar ea și-a închis ochii și s-a rugat. S-a rugat până când nu a mai rămas nimic de rugat. Până ziua s-a făcut noapte și soarele a fost furat de vrăjitoare. Până când a venit sfârșitul lumii. până am îmbătrânit amândoi și am murit. până la a doua venire a lui Iisus. Că oricum acolo la ea, timpul nu există.

            S-a terminat pe acordul final. Cu picioarele și vocea brusc tremurândă mi-a mai spus că vrea o țigară. Ochii ei albaștrii și mari priveau iscoditori la semnele ce mi le lăsase pe umeri în seara de dinainte.

            Cred că ai dreptate, i-am zis. This may very well be the time of our lives.

            mi-a răspuns cu un zâmbet care încuia toate secretele universului. She had it all figured out, mi-am zis în gând.

            -cafea?

            -clar! I-am răspuns.

ham&rye

Ajung acasă şi merg la baie. Bag două degete pe gât şi tremurând din toate încheieturile, dau drumul la un lichid galben-verde pe gură.scuip şi îmi trag mucii acizi. Mă doare tot corpul, mai ales muşchii abdominali, am frisoane iar ochii îmi lăcrimează. Mă bufneşte râsul de starea în care mă aflu. Nu mai avusesem atât de multe emoţii de când dădusem admitere la facultate cu mulți ani în urmă. Şi atunci am vomitat, în baia şcolii. Şi atunci, ca şi acum, mă jucam printre degete cu firele de păr pubian găsite pe marginea veceului şi îmi odihneam falca respirând din greu pe petele alea de pişat rece, întărit şi candind. Dar era perfect aici. Stăteam pe jos, îmbrăţişând cel mai sigur loc din casă. În sfârşit linişte. Nimeni pe lângă mine şi de altfel nici eu. Doar în depărtare se auzeau nişte maşini prin mica fereastră întredeschisă. Era apusul şi o lumină foarte firavă mai intra prin ea. În schimb vibraţiile sunetelor oraşului îşi făceau loc cu lăcomie. Maşini, clacsoane chiar şi vorbe îmi ajungeau atunci în urechile care credeam că aveau să-mi explodeze de la presiunea vomei. Dar per total era linişte. Problemele treceau odată cu zgomotul de fond al ferestrei. Veneau, se loveau de mine apoi se scurgeau pe podea. Sugeţi asta, problemelor! În curând însă am simţit apa de pe jos cum îmi udă blugii şi îmi ajunge până la piele. Mai scuip o dată, mă şterg cu mâneca la gură şi mă ridic. Am puterea să mă ridic până la chiuvetă să-mi admir isprava. Sau mai bine zis să admir isprava părinţilor mei. E mai bine să dai vina pe alţii pentru viaţa ta mizerabilă. Chiar arătam ca dracu, avea dreptate Andra. Parcă îmbătrânisem cu 30 de ani în ultimele 12 ore. Primele care mi-au atras atenţia au fost cearcănele maronii de două degete şi ochii aceia care cândva erau albaştrii şi datorită cărora primeam atâtea complimente de la femeile mai în vârstă decât mine. Nu mai erau albaştri ci galbeni, brăzdaţi de multe vene roşii, cu un cerc şters de cenuşiu în mijloc. Barba şi părul arătau a unui boschetar a cărui ultimă baie fusese cu o lună în urmă. Ştiu că nu e mult dar nu am vrut nici să exagerez. Da, chiar îmi trebuie o baie.

Nu ştiu cât am stat în cadă dar am adormit. Mi-am luat o sticlă de vin, ţigări şi sandwich, aveam de recuperat mâncarea şi alcolul aruncat ca o pasărică mai devreme. Vinul l-am băut tot, sandwichul l-am mâncat doar pe jumate. M-a trezit soneria telefonului, pe jumătate îngheţat. M-am precipitat în sufragerie gol şi ud, alunecând de câteva ori în graba mea. Era ea. Trag aer adânc şi răspund.

Ariem

Când am întâlnit-o prima oară pe R. Nu mi-a atras atenția cu nimic. Era tipica fată ajunsă de curând în București, speriată de toate schimbările ce se petreceau în viața ei. Nu știa ce o așteaptă și de fiecare dată când se trezea dimineață, în timp ce-și aplica cu atenție rimelul pe genele deja lungi, își propunea să vorbească cât mai mult și cu cât mai multe persoane de la facultate, urmând ca în final, după ce și-a dat cu fond de ten, rimel și ruj, să încerce în oglindă mai multe zâmbete, până îl găsea pe cel adecvat. Vroia să fie plăcută de oameni, chiar dacă ei nu-i plăceau persoanele care o înconjurau. Zâmbea tot timpul și foarte rar am putut să-i prind adevărata față, aceea pe care nu și-o potrivea dimineața în oglindă. Toată viața ei fusese admirată și plăcută de persoanele care o înconjurau și urma să se întâmple lafel și la București, își spunea ea. știa însă că va avea ceva de muncă până îi va convinge pe toți că ea este demnă de admirat și plăcut, și o cam speria asta. Acesta era motivul pentru care în ciuda faptului că era printre cele mai responsabile studente pe care facultatea aceea o văzuse încerca de fiecare dată să nu lipsească la evenimentele mondene ale colegilor sau chiar și la bețiile aleatorii. Vroia să știe lucruri, o fascinau noile moduri de gândire peste care dădea, chiar dacă nu și le asuma, și era teribil de curioasă. Probabil ăsta a fost și motivul care m-a făcut la rândul meu să fiu curios în privința ei. Aflasem între timp că avea un iubit, chiar dacă niciodată nu vorbea despre el.

            Ne-am găsit într-o după-amiază la o masă cu mai mulți colegi. Rând pe rând au plecat toți și am rămas doar eu cu ea. Am vorbit preț de jumătate de oră despre nimicuri până când le-am terminat pe toate.

            -ce te face să te trezești dimineața- o întreb eu pe nepregătite.

            s-a uitat lung la mine, puțin speriată, fără să spună nimic. Zâmbetul de toți dinții îi pierise instant –Adică?-

            -adică de ce ești pe lumea asta? ce te face fericită, ce te face să faci tic-tac?-

            -nu știu, mai multe lucruri. Familia, prietenii...-

            -n-ai niciun viciu anume? Nicio dorință ascunsă acolo jos?-

            Îi cam prinsesem atenția, știam asta. și spre surprinderea mea, chiar îmi păsa.

            -nu știu. Sunt destul de plictisitoare. Cred că asta mi-aș dori, să nu mai fiu plictisitoare.-

            -de ce te consideri plictisitoare? Mie nu mi se pare.-

            -pentru că sunt, Răzvan. Nu fac nimic interesant. Toată lumea face ceva al lui. eu nu fac nimic. Eu doar învăț și atât.-

            -crede-mă, e un lucru pe care nu-l pot face toți. Eu încerc să am determinarea asta de când am făcut conștiință de mine.-

            -probabil nu ai fost crescut cum am fost eu-

            -da, tu ai avut parte de iubire-

            Replica mea spusă în glumă îi mai aduce un pic de zâmbet pe buze, zâmbet care mi-a plăcut să cred că a fost sincer de data asta.

            -măcar tu nu trebuie să faci pe nimeni să fie fericit. Eu pe de altă parte trebuie să-i împac pe toți.-

            -îmi pare rău că trebuie să-ți spun eu asta dar stai liniștită că îi vei dezamăgi pe toți la un moment dat cum și pe tine te vor dezamăgi majoritatea, la un moment dat.-

            -asta ți s-a întâmplat ție?-

            -da, bănuiesc. Până a încetat să-mi mai pese.-

            -dar eu nu vreau să dezamăgesc pe nimeni.-

            -uite, pe mine deja m-ai dezamăgit, gândind așa.-

            -pe tine nu te cunosc, nu-mi pasă.-

            -nu-i adevărat. Nu că nu mă cunoști, ci că nu-ți pasă. ție îți pasă de toată lumea-

            -da, probabil. Dar nu știu cum să fac- îmi spune cu o voce rugătoare.

            -o să-ți dai tu seama-

            Mi-am dat atunci seama pentru prima oară cât de frumoasă era. Poate pentru că în aroganța mea mă mințeam că pentru prima oară de când o cunoșteam își dăduse jos masca doar pentru plăcerea ochilor mei sau poate pentru că nu mă mai uitasem la ea cu adevărat sau poate, cine știe, pentru că mă îndrăgosteam ca un bou și încetam să mai fiu rațional.

            Soarele târziu de noiembrie intra pe fereastra din spatele ei, inundând-o într-o aură galbenă. Părul creț și roșcat o făceau să pară o mică Meduza, dar care, spre diferență de personajul mitic, inspira mult mai multă liniște. Sprâncenele negre arcuite ușor spre exterior și atent pensate terminau fruntea puțin lată iar sub ele doi ochi mari căprui îmi cercetau privirea. Pe ploeoapele superioare își desenase două linii subțiri cu tuș, cea din stânga fiind totuși vag mai groasă. –s-a grăbit azi-dimineață, probabil- îmi zic în gând. Foarte mulți pistrui îi acopereau chipul. Nu eram sigur dacă vara erau mai mulți sau doar creșteau constant pentru fiecare suflet pe care această nimphettă îl cucerea. Buzele roșii și destul de mari pentru fața ei mică erau constant întredeschise iar atunci în particular un incisiv aproape o mușca pe cea inferioară. Mie pe de altă parte îmi venea să mușc din masă de dorință. Coborând sub bărbia mică, deslușeam pulsațiile rapide ale arterei carotide și fiecare bătaie a inimii sale se așeza pe timpanul meu ca o lovitură asurzitoare de tambur. Sub gâtul subțire se așezau claviculele pronunțate iar sub ele puteam vedea, deși acoperiți de un pulover, sânii care mi-ar fi intrat perfect în mână. Sub pulover îmbrăca un maiou negru simplu și coborând spre sud, pantaloni scurt jeans și ciorapi negri agățați pe gamba dreaptă.

            -ce mai facem, mergem?- mă trezește ea din fantasticările mele de câteva secunde.

            -ăăăă, da, mergem. Să cer nota.....băi, știu că ai prieten și chestii și că poate e deplasat că o să te invit la mine seara, dar mă gândeam că poate ai chef să vii pe la mine să bem un pahar de ceva. –

            -îmi pare rău, răzvan, dar trebuie să mă întâlnesc cu cineva....-îmi spune ea cu un aer aproape de regret.-dar poate pot să amân- continuă zâmbind. Îi răspund la rândul meu la zâmbet.

            -perfect atunci-

            -însă doar un pahar-

            -clar că doar un pahar. De când mă știi tu betiv?-

            -de când ai băut o sticlă de whiskey în club și te-ai combinat cu toate nasoalele-

            -Eh, a fost o dată. Nu exagerez în general-

            -siiiigur...-

            -serios. M-am cumintit. Hai să mergem-

            -hai.-