Jurnal de bord I

Asta pentru că am ceva vin la bord. De vreo săptămână şi ceva sunt în Italia. e Frumos aici în Italea. am venit cică să mă relaxez dar defapt muncesc, vreo 2 luni. ar putea foarte bine să fie şi invers: am venit să muncesc dar defapt mă relaxez vreo 2 luni. e frumos să mai iei o pauză de la marile metropole în care trăim concentraţi 40 de oameni în 20 de metri pătraţi. mă duc pe jos la muncă, fac 2 minute. un minut dacă mă grăbesc, dar să fim serioşi, cine se grăbeşte când se duce la muncă? fac prăjituri, e cât se poate de relaxant. nu mă freacă nimeni la icre, vin acasă mirosind a ciocolată. din păcate singurele femei din casă sunt maica-mea şi căţeluşa ei Lola, că m-aş fi bucurat şi eu să fiu lins din cap până în picioare de o dependentă de ciocolată. probabil Lola şi-ar cam dori să mă lingă dar niciodată n-am avut apucături zoofile. nu cel puţin după experienţa cu pornista, capra şi ciobanu de acum 2 ani. în fine, e relaxant. trăiesc într-un orăşel de munte cu o populaţie de 2000 de persoane la graniţa cu Franţa. dacă ar trebui să caracterizez orăşelul ăsta uitat de D-zeu, ar fi "locul perfect pt a concepe un copil". e atât de relaxant încât pentru o creatură ca mine, care populează jungla din beton a Bucureştiului, nevroza, claustrofobia şi în general orice semn al nebuniei premature pândeşte la fiecare colţ.
Partea cea mai interesantă e că o bună parte din viaţă, nu atât de mult în termeni de arc de timp cât în termeni de importanţă a trăirilor, mi-am petrecut-o aici. adolescenţa mea a purtat pe umeri crucea de a trăi în Demonte, orăşel de 2000 de locuitori, la 30 de km de graniţa cu Franţa. de fiecare dată când văd un semn mi-aduc aminte când am fost într-o iarnă la graniţă doar să mă piş pe linia aia care desparte cele două măreţe state. defapt mint. doar m-am pişat pe Franţa. erau -20 de grade, am ieşit din maşină, mi-am scos-o prin şliţ şi stând în Italia m-am pişat în Franţa.
Liceul meu mi l-am petrecut aici. în fiecare zi făceam naveta, 40 de min de drum până în Cuneo, să merg la liceu. şi doamne cât de frumos a fost. în ciuda constantei mele depresii de adolescent prost şi apucăturilor anarhice, a fost o perioadă substanţial bună.
M-am întâlnit zilele trecute cu o fostă prietenă din liceu. ne-am cunoscut în 2007, eram clasa a Xa pe atunci. exact de ziua mea. Roma, excursie cu liceul. ieşisem din Hard Rock Cafe, cu 2 sticle de vodka în rucsac. una o băusem pe drumul de la vatican până acolo. să fi fost vreo oră de mers pe jos, îmi făcusem de cap cu nişte colegi. pe vremea aia femieia pentru mine era un animal exotic atât de misterios încât nici nu îndrăzneam să mă apropii prea mult. nu că acum ar fi foarte mare diferenţa dar să zicem că am mai făcut câteva progrese. eram mulţi, în seara aia în faţă la hard rock cafe. eu cu prietenii şi colegii mei lafel de varză ca mine, stăteam şi făceam gălăgie. dintr-odată văd un zâmbet atât de alb şi atât de sincer cum iese dintr-un alt grup, şi îndreptându-se spre mine. am rămas evident ca lovit de un fulger, fiind prima oară când mi se întâmplă ca o fată frumoasă, şi nu numai, să-mi dăruiască un zâmbet atăt de cald. m-am făcut evident că plouă. mi-era tare frică că acel zâmbet să fie dăruit altcuiva şi eu să rămân cu buza umflată.
- Hey, bună. tu eşti Mihai, nu? îmi spune ea într-o italiană perfectă şi cu o voce atât de puternică dar atât de feminină încât şi azi a rămas pentru mine un etalon.
-ahm....da, eu sunt. bâlbâindu-mă şi încercând să ignor privirile care instant s-au revărsat asupra mea din ambele tabere, atât a mea cât şi a ei.
-te-am văzut când îţi cântau la mulţi ani colegii tăi. deci un la mulţi ani călduros îţi urez. ah, eu sunt Elena. îmi spune întinzându-mi mâna.
-mulţumesc....îmi face plăcere să te cunosc, Elena.
-eu o să plec că sunt aşteptată. ne vedem la hotel, nu? ne strângem mai mulţi la mine în cameră. vino şi tu, nr 352.
-ahm, da, hai că trec şi eu dacă e....încerc să fac pe inabordabilul.
-Ciao, Michele!
-Ciao!
Mă bufneşte râsul la ce am spus după ce a ajuns atât de departe încât să nu mă poate auzi. mă întorc spre colegii mei de cameră şi foarte serios:
-fraţilor, dormiţi şi voi prin alte părţi în seara asta, că io fut!




Nu am futut. nici măcar nu m-am sărutat, spre disperarea mea. am stat până la 5 şi am vorbit. nu atât de mult pentru că am vrut eu, ci pentru că nu mă puteam opri din a o privi.
Ciudat cum după atâţia ani se întoarce roata şi în loc de a fute îţi doreşti să stai până la 5 şi să vorbeşti.



Hai bine, să nu mâncăm căcat. să stai până la 8, să vorbeşti şi să te fuţi.

Am divagat, restul cât de curând.

Mizerii literare

Problema noastră, a oamenilor, este că ne considerăm cu toţii nişte spirite imaculate, conforme moralei social acceptate. Ceea ce facem pe lângă sunt nişte greşeli, mici abateri, de care nu suntem vinovaţi. Şi evident că nu trebuie să ştie nimeni de ele. Le ţinem în noi, minţindu-ne că au fost doar greşeli, că defapt nu am vrut să facem asta dar s-a întâmplat. Dar nu prea reuşim să ne minţim prea bine. Şi bineînţeles că suntem foarte prompţi în a critica pe ceilalţi, din nou, nu dintr-o perspectivă personală ci din ceea ce zice lumea că e bine. Ne uităm la un personaj public şi începem cu un ochi critic să-i vedem toate defectele, comportamentul imoral, lucrurile care cică „nu-s bune”. Un căcat. Singurul motiv pentru care noi nu facem aceleaşi lucruri e pentru că ne căcăm pe noi de frică şi pentru că ne interesează prea mult ce cred ceilalţi.

            „tre să faci şi tu ceva cu viaţa ta, măi băiatule”

            „păi.....fac.....”

            „ce faci mă, că io văd că doar pierzi timpul în loc să te gândeşti şi tu la viitor”

            „exact. Living large”

            Mergi la şcoală, ia-ţi un job, iubeşte o singură femeie, ia-ţi maşină, fă un împrumut pe 50 de ani, ia-ţi un apartament cu 2-3 camere care va fi mult prea mic când fi-tu o să ajungă la adolescenţă şi o să vrea şi el să fută ceva, mergi în concediu o săptămână la mare şi dacă eşti norocos încă una la munte, pe vară. Dupaia fă foamea până la următorul salariu, ca ai de plătit banca. Ce pula ta, să tot trăieşti aşa.

Adevărul totuşi e că noi, dragilor, vrem altceva, nu-i aşa? Vrem să strălucim. În fiecare din noi se ascunde un mic geniu care vrea să iasă la lumină. Singura problemă e că nu prea ştie cum. Pentru că îi avem în jur numai pe oamenii de mai sus. Şi nu prea poţi să te manifeşti cu oamenii ăia aşa de băgaţi în sistem. Suntem cu toţii atât de speciali încât nici nu mai ştii care e mai special. Toţi mici Picasso, Haydn sau Kafka, n-am dreptate? Doar că sistemul e atât de de căcat şi viaţa atât de injustă încât nu putem să arătăm la toţi ce putem, nu? Pentru că noi putem să ajungem la stele, nu? Doar că nu vrem, nu? Eu îmi bag pula. O să vă cred atunci când cineva chiar o să ajungă la stele şi dacă o să ajungă, o să-l respect pe cel ce o face, nu umanitatea în general. 80% din noi suntem făcuţi doar să respirăm aerul, trăind ca nişte paraziţi pe cei care chiar fac ceva. Da-i bine şi-aşa. măcar eu recunosc că sunt o mizerie.