Păduri și alți demoni

Am sperat totuși că măcar visele sunt ale mele. Că măcar alea 4 ore de somn zilnice vor fi despre mine și despre demonii mei, nu despre ea. însă ea mi le-a acaparat până și pe alea. Speram, naiv, că dacă tot o găsesc peste tot în lumea asta, de la senzația de frig la chipurile și mirosurile din metrou, măcar acolo ar fi fost absentă. Dar nu, până și acolo era. și doamne, cât de rar o visam înainte. Vă rog, frustrări, întoarceți-vă. Nu mă trezesc niciodată atât de bine ca după o bătălie cu eterna-mi impotență față de imposibilitatea schimbării realității. Nu o mai lăsați să intre. Măcar alea 4 ore să fie dedicate încercării de a răspunde unor întrebări mai mari, că deja mă scald 20 de ore pe zi în haznaua umană.

            Și doamne, cât de puțin o visam înainte. Era atât de plăcut să am măcar alea 4 ore pentru mine... dar nu, până și pădurea aia întunecată care mă înghite și lasă fără aer se oprește în fața ta, aproape făcând și o plecăciune acestei regină a durerii absente. Iar eu ca un bou mă uit cum tocmai mi-ai futut până și cel mai personal și sincer sentiment pe care îl poate avea cineva, frica, și îl înlocuiești cu...cu tine. Cu pistruii ăia pe care îi văd când mă uit în microscop căutând pizda mă-sii de incluziuni lipidice. și vocea ta din spate ce-mi spune ”ai mei sunt!” și când mă întorc nu mai ești. Doar vocea înaltă care continuă ”sunt doar în capul tău, Răzvan. Ești un prost. Nu te mai vreau. Cum aș putea să te mai vreau? Nu ești destul. Trebuie mai mult. și mai mult. și mai mult.” –ce mai mult? O întreb. – totul. îmi răspunde.

            Nu te urăsc, să știi. Nu cred, cel puțin. Sunt mult prea cool să urăsc, sau cel puțin așa cred. E doar că am avut o zi mai proastă. Mi-a spus azi cineva că poate este karma care îmi face feste, plătindu-mi cu aceeași monedă toate suferințele pe care le-am cauzat de-a lungul timpului diferitelor persoane. Este destul de probabil, de-asta o iau cât se poate de ușor, situația. Asta și pentru că nu cred in karma, cred în ”căcaturi se întâmplă și ai avut doar ghinionul să te aflii pe partea proastă”. știi cum e, violul depinde tot timpul de care parte a pulii te afli.

            Cred că mă îndrăgostesc prea repede. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori înainte și tot timpul am ieșit într-un fel șifonat, că am fost eu cel părăsit sau nu. De fiecare dată a fost ceva, lăsat acolo. Un cuvânt nespus la timpul lui, un sentiment neîmpărtășit, un ”of” cum se zice în bătrâni. Dar nah, încerc să fiu ok cu asta. Nu poți avea tot timpul ceea ce-ți doresti, dar dacă încerci destul de mult s-ar putea să găsești ceea ce ai nevoie.

            Ce e tare că în vis m-ai mai părăsit o dată, just to be sure. Doar că de data asta eram pe un yaht în mijlocul unei parcari, iar după ce ai făcut-o, te-ai aruncat în cap în asfalt. Valurile asfaltului au lovit barca de la aruncarea ta iar eu m-am udat de asfalt. A fost totuși o despărțire epică. Mi-am aprins o țigară și am dat foc la o mașină. Mi-am zis că pe nimeni nu deranjeaza în vis dacă îmi vărs nervii pe cineva care oricum face the walk of shame dimineața.

            O parte bună însă, este faptul că m-am reapucat de scris, și pentru asta îți mulțumesc. O să mă țină până la următoarea muza.

            

toamna-iarna

Deci esti tu care ai niste numere in fata. Tu observator. 4:2 . simplu, doi. 1:2 : simplu, 0,5. 1:3. adica 0,33333333(la nesfarsit 3) uri.

Da ia fii atent ce ti se intampla dupa.

Radical din 2. si dai si te apuci sa faci calcule. Si iti dai seama in sfarsit ca nu are nicio noima.

Poti sa mergi la infinit si tot nu ii vei ajunge la capat. Ai ajuns la sfarsitul corzii tale. Modul tau de a vedea lumea nu este filozofia buna,daca nu reusesti sa rezolvi un simplu radical din 2. deci sa-ti explic

Tu stai si faci din numere si patternuri filosofia de viata. Pt ca matematica nu-i nimic altceva decat un mod de a-ti explica lumea. Si acela este cel al patternului. Ca exista o stransa relatie intre puncte. Si voi va luati angajarea de a o explica prin numere si matematica. Bun. Primele incercari sunt grandioase, intr-adevar.dar dai de numerele irationale. De ce pula mea se numesc irationale? Simplu, pt ca nu urmesc patternul ratiunii. Pe ele le aproximezi la a doua cifra dar niciodata nu-i vei vedea sfarsitul. E ca un futut de sarpe care arata a infinit. A un nenoricit pe care nu putem sa-l cuprindem. Horror vacui, in pula mea. E acolo departe si nu poti sa-i vezi sfarsitul.

mi-am adus brusc aminte de o zi de toamna. Era o zi de octombrie tarzie. Era frig. Era frig de octombrie. Bantul batea un pic iar frunzele deja erau maronii, cele putine care mai ramasesera. Cred ca o zi mai frumoasa ca aceea nu a existat niciodata. Bucurestiul este atat de frumos toamna. Friguros si umed, cat sa te tina in priza sa faci multe lucruri si sa-ti puna un zambet pe buze in acelasi timp. Nu, ziua aceea chiar a fost cea mai tare din viata mea. Iar Ea era atat de frumoasa. Nu ma intreba particularele. O divinizam in momentul ala. Putea sa fie si in zdrente ca tot mi s-ar fi parut o zeita. Dar nu, chiar era superba. Forma un tablou perfect. Cel putin in capul meu. Ne-am asezat pe un ponton in herastrau si am rulat un cui. Am vorbit despre nimicuri, cu voci nesigure si tremurande. Parca eram amandoi la prima intalnire. Cu cel mai bun prieten. Ala sau aia caruia ii stiai toate calitatile si toate defectele. Toate frustrarile si secretele cele mai ascunse dar si sinceritatea pusa in orice face cu placere. Ti-ai petrecut atat de mult cu acea persoana incat, cel putin aparent, nu mai sunt secrete intre voi. Bullshit, mai sunt, o sa vi le descoperiti cu timpu. Oricum da, eram la prima intalnire. A fost fabulos. Nu ma mai simtisem asa din clasa a 9. exact, din clasa a 9a. Am fumat cuiul si am dat o tura herastraului vreo 4-5 ore. Habar n-am cum a trecut timpu. Parca o vedeam pentru prima oara si nu mi-as mai fi dezlipit privirea de pe zambetul ei proaspat redescoperit. Imi fusese probabil foarte dor de ea. In ciuda faptului ca imi jurasem ca nu o voi mai revedea. Dar ura si furia trec repede....cel putin pe planeta mea. Simteam ca si ei ii fusese. Era ud peste tot. Nu puteam sa ne asezam nici jos sa ne odihnim. Asa ca am mers. Si am mers. Biciclisti treceau pe langa noi, in rest eram aproape singuri. Nu-mi mai aduc aminte daca am sarutat-o. Probabil nu. Acum, privind din afara, imi spun ca am fost prost ca nu am sarutat-o. era decorul perfect. Lasa, o sa-ti versi frustrarea facand filme.  Mananc cacat. A fost perfect. Totul. A fost un desen de Degas, prieteni. O capodopera a existentei mele. Caruia nu i se vad detaliile de aproape. In schimb care daca faci un pas in spate, vei vedea spectacolul creatiei umane desvelindu-se in fata ta.

            - ma bucur sa te vad, sa stii.

            Ii zambesc aproape resemnat: si eu ma bucur.

Incearca un zambet foarte nesigur. Are ticul de a se uita in jos pt o secunda si de a zice mult mmmmm, precum un copil prins asupra faptei, atunci cand nu e sigura de ce zice sau face. Ma priveste timp de cateva secunde fara sa scoata nicio vorba. “jeeez, e razvan. Calmeaza-te, nu fii dobitoaca” cu  curajul si naturaletea redobandita ma imbratiseaza. Tot timpul m-au speriat dar in acelasi timp mi-au placut aceste izbucniri de afectiune ale ei. Era foarte calda la atingere. Isi lipeste capul de pieptul meu si inchide ochii, ca si cand ar fi cautat un pic de protectie. De ce-mi dau cu parerea? Si atunci ma intrebam asta. Poate pentru ca asa am simtit. Stiu, tind sa dau intr-o foarte mare schizofrenie. Dar incerc sa ma controlez. Am facut asta pt ca am simtit. Nu mi-am dat cu parerea ci am spus ce am simtit.

            Cred ca mi-a fost dor de tine, ii spun.

            Si mie, si imi pune acelasi zambet care l-am vazut in prima zi cand am cunoscut-o.

De aici mi s-a taiat filmu.

Doua zile mai tarziu ne-am vazut si am facut dragoste ca atunci cand eram tineri. Trei zile mai tarziu ne-am futut animalic. Patru zile mai tarziu a plecat. Nu am mai sunat-o si nici ea. Ajunsesem deja sa ne iritam si sa ne aducem aminte cacaturi frustrante. A plecat si nu mi-a parut rau. Nu ne-am mai vazut timp de vre-o luna. M-am indragostit intre timp. Ea a aflat si s-a enervat. Si asa a reinceput calvarul. O mare mizerie.

Dar daca ma intreb daca a meritat? Fuck it. Tot. Mai ales ziua aia. Face cat o viata intreaga fara. E ca sic and as fi eu fara tine. Sau tu fara mine. Te-ai putea imagina azi fara amprenta mea? Ca eu sigur nu m-as imagina fara a ta.

Asa ca da, adu-ti aminte de ea, muisto. Si zambeste, ca a fost chiar tare.

Ave

M-am trezit în dimineața aceea cu soarele bătrân de noiembrie care își arunca razele slabe pe fața mea.am încercat mai întâi să-i rezist dar nu am reușit prea mult. Din camera de alături răsunau notele tari al unui pian.

            m-am ridicat și m-am dus la fereastră. S-ar fi părut că eram în cartierul Uranus, sau oricum, ce mai rămăsese din el, după aspectul străzii înguste și a caselor construite la începutul secolului XX. Castanii ce umpleau și vara ofereau atât de dorita umbră străzii, deja își lăsau frunzele arămii și roșii libere în bătaia vântului.

            Am găsit un pachet de kent pe noptiera de lângă pat și mi-am aprins o țigară continuând să contemplu peisajul de afară. Era marți dar putea foarte bine să fie duminică, cu siguranță acolo timpul nu conta niciodată. Am deschis geamul și am lăsat vântul să intre în cameră. La atingerea lui mi s-a făcut pielea de găină și am decis că e o idee mai bună să mă întorc la căminul care m-a primit cu brațele deschise.

            - this may very well be the time of our lives – continua să-mi răsune în cap cuvintele pe care mi le spusese cu voluptate pe treptele acelei biserici cu o noapte înainte. Cuvintele pe care mi le repetase apoi pe patul de frunze între un geamăt înfundat și altul, între un orgasm și altul. Ajunsesem aproape să o cred. Căcat, ăsta chiar ar putea fi apogeul nostru. Vărful pe care lumea asta îl va atinge va fi prin noi. Acum. În dimineața asta și-n seara de ieri și, poate, în ziua de maine.

            Am stins țigara și m-am îndreptat spre resutl casei. Notele pianului se amestecau în ceea ce mi se părea a fi începutul Ave Maria lui Schubert. Vocea ce a urmat m-a asigurat că aveam dreptate. Am pășit cu grijă să nu deranjez acest înger cu țâțe din ruga indreptată către Creatorul care cu atât de multă măiestrie o plămăduise. Din dormitor am trecut într-un hol îngust și întunecat. Din una din camerele pe pe partea dreaptă se întindea până pe peretele opus raza obosită de soare. M-am apropiat încet și am privit înauntru. Era o camera foarte mare și foarte înaltă. Iar în mijloc, în fața pianului era ea. și acum nu mai știu ce să mai zic. Cum nu există cuvinte să-l definești pe dumnezeu, nu există cuvinte să descri manifestările lui. Era întruchiparea perfecțiunii. Dacă nici ei nu îi sunt ascultate rugile, mi-am zis, nu știu cui îi sunt. Aveam impresia că o cohortă de îngeri urma să coboare din cer pentru a o apăra de privirile indiscrete ale muritorilor de rând ca mine. Ascultă, tu, Fecioară între fecioare, pe această fecioară care cu o noapte în urmă ar fi făcut prin simpla prezență până și pe cel mai sfânt om să păcătuiască. M-am apropiat de ea sorbind fiecare notă și fiecare mișcare a ei. Mă droga cu cel mai puternic drog și ducea undeva departe unde nu ne este dat să ajungem decât foarte rar. I-am cuprins buclele blonde ce străluceau de aur în soarele de atunci și mi-am plimbat degetele pe claviculele și sânii goi. În acel moment ruga își atingea apogeul. O fecioară, ascultă rugăciunea unei fecioare! M-am așezat lângă ea și mi-am coborât mâna de pe sâni între picioarele ei. Era udă. Era udă și tocmai ce futea cea mai tare rugăciune din istoria rugăciunilor. Am continuat să fac ce-i place iar ea și-a închis ochii și s-a rugat. S-a rugat până când nu a mai rămas nimic de rugat. Până ziua s-a făcut noapte și soarele a fost furat de vrăjitoare. Până când a venit sfârșitul lumii. până am îmbătrânit amândoi și am murit. până la a doua venire a lui Iisus. Că oricum acolo la ea, timpul nu există.

            S-a terminat pe acordul final. Cu picioarele și vocea brusc tremurândă mi-a mai spus că vrea o țigară. Ochii ei albaștrii și mari priveau iscoditori la semnele ce mi le lăsase pe umeri în seara de dinainte.

            Cred că ai dreptate, i-am zis. This may very well be the time of our lives.

            mi-a răspuns cu un zâmbet care încuia toate secretele universului. She had it all figured out, mi-am zis în gând.

            -cafea?

            -clar! I-am răspuns.