ştiu că nu am mai scris de mult.
Nu e vina mea. Defapt e vina mea. Sau nu e. Nu ştiu încă. Alt jurnal de bord. e
ciudat, să te pui iar la masă, după atâta timp şi în lipsa unei muze adecvate.
Trec
printr-o perioadă cât se poate de ciudată. Nu ciudată. Stupidă mai degrabă.
Muncesc de la 7 la 7 şi e teribil. Măcar durează doar 2 luni pe an. Altii au
doar două luni de liber pe an si restul îl muncesc. Eu sunt invers. Eu muncesc
2 luni şi restul de 10 sunt un pierde toamnă-iarnă-primăvară. Şi e mişto aşa.
Dar asta nu înseamnă că nu am momente de depresie acută. E ciudat, ştii...
Am
ajuns la faza aia a vieţii, sau am reajuns la faza aia a vieţii (pentru că am
mai trecut prin una asemănătoare acum vreo 4-5 ani) în care nimic nu mă mai
surprinde. Este cât se poate de trist. Este cât se poate de futut! Este....este
adevărat. Şi este trist. E teribil să conştientizezi lucruri. De o lună stau.
De o lună sunt cel ce aşteaptă. Ce, nici eu nu ştiu. Ceva care să-mi rupă
reflexele. Ceva care să îmi zică că mai am ceva pt care să trăiesc. O
siguranţă, un răspuns. UNU, în pula mea, nu cer mult. O siguranţă, o singură
certitudine. Nu mai multe, doar una. Dar adevărul e că eu niciodată nu prea am
fost bun în ceea ce priveşte certitudinile. Tot timpul am fost sceptic în orice.
Probabil sunt prea paranoic. Sunt cu siguranţă mult prea paranoic. În momentul
în care sunt aproape de adevărul ăla de mult dorit şi pe care m-am chinuit cu
greu şi sudoare să-l construiesc, o voce mică mică dar a dracu de convingătoare
din capul meu, vine şi îmi spune. „coae, vezi că nu e chiar aşa. Ar mai putea
să fie şi altfel.”
Sunt
futut. Şi ştiu asta. nu am niciun viitor. Sper în ceva dar în ceva care e atât
de departe şi atât de firav încât mă întreb de atât de multe ori dacă există.
Şi apoi mă întreb, ca şi când prima delăsare nu ar fi fost de ajuns: „ să
presupunem că reuşeşti să faci lucrul propus. De unde ştii că odată ajuns acolo
o să îţi placă?” adevărul e că am reuşit tot timpul să fac cam ce mi-am propus.
În 99% din cazuri, poate 100%. Dar să-mi bag pula dacă asta m-a făcut fericit.
Nu, sunt lafel. Acelaşi om lipsit de lumină divină, fără speranţă şi bucurii.
Am parte doar de orgasme şi exagerări.
Defapt
mint. Sara pe deal. E frumos cum o sara plăcută de august îţi poate da gust
existenţei tale. M-a prins într-un wine bar din centrul istoric din Torino. Era
o strâduţă îngustă, prin care de-abia ar încăpea o maşină, dacă ar fi avut voie
să treacă. Era vreo 9 şi sorbeam agale dintr-un pahar de vin roşu, un foarte
bun Barolo, vintage 1990. mă jucam cu toate aromele alea ce-mi sterpezeau
dinţii şi încălzeau stomacul şi genitalele. Să nu mai vorbim de obraji. Dar îmi
place când se lasă seara. E ca braţele calde şi reconfortante ale unei iubite.
Nu fierbinţi, nu mă devorau. Erau doar calde şi mă îmbrăţişau cu drag pe la
spate, încolăcindu-se în jurul umerilor mei. Îi simt sânii tari lipindu-se de
spatele meu şi două buze roşii aşezându-se pe gât, ridicându-mi firele de păr
imaginare de pe şira spinării. Împreună cu ele, sub cea inferioară o mică bilă
din metal, mă face să tresar şi mai mult. E frumoasă seara asta, de mult timp
nu am mai văzut una aşa. Îmi aduce aminte de una similară de când aveam vreo 17
ani. Doar că cea de acum....miroase a Fellini şi Bergman şi oricât de colorat
aş fi eu, mă face să gândesc în alb şi negru ca Coco Channel. Nu, în aer nu mai
miroase a aventură ci a înţelepciune, nu mai e inconştienţa ce o aduce pe ea
aici ci siguranţa. Conştiinţa că îşi va primi luna şi stelele promise de atâtea
ori şi va face vreun nebun să viseze că, chit că pentru un moment, că le poate
cuprinde şi arunca către cele 4 zări.
Ea
însă şi-a jucat perfect rolul. A venit, mi-a adus seara, ştiind că asta
aşteptam, şi a plecat. Simplu ca bunăziua, lăsându-mi un parfum în palmă care
mi se părea al dracu de cunoscut. E acelaşi parfum, ştii. Nu are nume, cel
puţin nu industrial. Noi muritorii de rând îl numim parfum de femeie. Şi pe
tastatura mea sunt mult prea multe fire de păr. Cred că chelesc sau mi-a
crescut prea mult părul. În fine.
Ea
pleacă dorindu-mi o seară cât mai faină.
Deci aşa jucăm, nu? Suntem la
nivelul ăsta, da?
Ok
Game on, sister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu